Suparare pe situatie

mergeam acu vreo 2 saptamani la film. dupa vreo 2 ani si in care am ratat cam tot ce se putea rata in materie de blockbustere, am batut in sfarsit palma cu orange film. recomand how to train your dragon 2. dar sa nu divaghez.

si cum tragea 336-le in statie, vad pe geam un peugeot family sized si familia aferenta. un tip pe la 33 de ani cu nevasta si un tzanc, si o soacra facand fericita cu mana.

si m-am intristat. sooo, this is really all that there is? o masina devalorizata, o soacra uscata si un copil? extrem de sec. m-am intristat pentru ca eu vreau sa schimb lumea. sa am cele 15 minute de faima care sa se prelungeasca ani de zile.

unde cacat e piesa aia de teatru revolutionara in care lead role-ul va fi stefan? unde e cartea aia fututa, scrisa din 15 perspective diferite, de zici ca e scoasa direct din azil, de o planuiam anul trecut? unde mi-e colectia de rochii de zi si de seara pe care o visez de vreo 3 ani? si, mai ales, unde cacat mi-e grammy ul pentru cea mai tare balada rock a deceniului?

nu contest de nici o culoare -momentan, sunt intr-o pasa buna- importanta apartenentei la o familie traditionala. doar ca prefer ca a mea sa creasca intr-o casa si o curte, unde pot sa ingrijesc de crini, ardei, sa ma dau in hamac degustand niste capsune, vreau neaparat o masina lucioasa, si mai vreau sa mi dispara senzatia asta de frica ce ma macina de vreo cateva luni. care deriva din epidemia asta de nunti si sarcini care ma bazaie agasant de cand s a incheiat postul.

mi-e frica sa nu fie doar un praf in ochi pe care mi-l arunca lume necunoscuta din tot felul de poze si statusuri, mi-e frica sa nu ma plictisesc, asta e adevarul. mi-e frica sa nu cumva sa pic in obisnuinta aia sinistra care vine dupa 3 ani de sperante. sa ma vada iubitul meu 80% nemachiata si in tricouri lalai, fara manichiura si mereu deranjata de ceva. motive nu se gasesc... mi-e frica sa nu fiu iritabila de nimicuri, cum ar fi faptul ca iar are nush ce deadline, sau ca iar a uitat sa mi cumpere betze de urechi, sau ca doar eu am gatit saptamana asta, desi a incasat o marire si puteam sa mergem la o terasa.

mi-e frica sa nu se transforme iubirea in comoditate, pasiunea pozitiva intr-una negativa, zambetele in strambaturi si complimentele in reprosuri. pentru ca, desigur, in capul meu, odata ce semnezi, esti presat sa fii la inaltime. si, exact ca in situatia abonamentului la sala, pe care il urasti, dar pe care ai dat bani, trebuie sa participi mereu activ la tot. desi te fute o lene...

am groaza de situatii de genul. prefer sa ma plictisesc singura decat in 2.

cred ca am sa stau departe de lumea o perioada. noroc ca am de invatat pentru rezidentiat.